INAPOI

Coordonator: conf. univ. dr. Costin Popescu

Echipa:

  • Ana-Maria Molea – Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (Teoria și practica imaginii, anul I)
  • Anca-Maria Pănoiu – Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (Teoria și practica imaginii, anul I)
  • Elena Prisada – Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (Societate, multimedia, spectacol, anul I)
  • Lorelei Răducan – Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (Teoria și practica imaginii, anul I)
  • Adra Voinescu – Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (Teoria și practica imaginii, anul I)


01 83

01 – Horia Bernea, creatorul Muzeului Țăranului Român, spunea despre costum că în lipsa unui corp pe care să îl îmbrace, devine o carcasă flască. Însă liniile descrise în cădere de greutatea pânzeturilor brodate cu semne apărătoare sugerează zveltețea și vigoarea corpului pe care cămașa l-a acoperit cândva.

02 83

02 – Înainte vreme, în chimir se purtau banii, armele, tutunul, amnarul și alte lucruri trebuincioase. Însă departe de a avea doar un scop utilitar, obiectul era aureolat simbolic: marca statutul social al bărbatului, spunea dacă era fecior sau însurat, cu stare ori fără – folosind un cod non-verbal pe care comunitatea știa foarte bine să îl descifreze. Nu în ultimul rând, era o podoabă – prilej și purtător de frumusețe.

03 83

03 – Ulcior cu două toarte din ceramică nesmălțuită. Cândva, porii lutului filtrau apa, păstrând-o rece și proaspătă până și sub cea mai aprigă dogoare – una dintre soluțiile culturilor țărănești, într-o epocă pre-industrială. În expunere, rotunjimii pământului ars îi răspunde rotunjimea propriei umbre a obiectului.

04 83

04 – Una dintre reprezentările naive din sala „Icoane”: sub pensula pictorului-țăran, Maica Domnului, deși rămâne în slavă, nu e departe de o țărancă alăptându-și pruncul, în cel mai firesc gest cu putință. Expunerea icoanei pe un șevalet sugerează caracterul voit de operă deschisă, neterminată, al instalației muzeale.

05 83

05 – „Nave sau coșuri-nacelă, protejate de capete de cal cioplite și de stele, de sori și cruci scrijelate, leagănele vindecă nostalgiile uterine – spun psihologii – și întrețin plutirea caracteristică oricăror începuturi; leagănele sunt o matrice a traversării lumii, călătorie cu dus-întors, pentru netezirea drumului către descoperirea realității.” (Ioana Popescu, Foloasele privirii, București, Paideia, 2002)

06 83

06 – Pântec de instrument muzical – cutie de rezonanță în care germinau sunetele trezite de ciupirea corzilor pe grif. În prezent, tace pe masa rotundă din sala „Laolaltă”.

07 83

07 – Jucăriile de lut lucrate în centrele ceramice tradiționale erau, de obicei, pictate de nevestele meșterilor, apoi vândute la bâlciuri, în zilele de sărbătoare, spre bucuria copiilor. Expunerea temporară din sala „Tipologii” caută sugerarea contextului originar al obiectului, fiind construită în jurul sobei-trunchi, martor al expoziției anterioare din același spațiu – „Cahle”.

08 83

08 – Păretar din sala „Ferestre”. Privit cu atenție, mărturisește principiul pe care se organizează întreaga expunere de la parterul Muzeului Țăranului Român: în universul țărănesc tradițional, „crucea-i peste tot”.

09 83

09 – Podul casei era locul în care țăranul depozita lucrurile cu care umbla mai rar: proviziile de hrană, vasele de dulce – în post și vasele de post – în perioadele de frupt. Nu erau întotdeauna așezate în cea mai bună rânduială, motiv pentru care locul era și cel mai ferit de ochii străinilor. Însă de pe pasarela din sala „Casă-n casă”, toți vizitatorii pot arunca o privire în podul casei lui Antonie Mogoș, meșter din satul Ceauru, Gorj, lucrat acum mai bine de 100 de ani.

10 83

10 – Joc de forme rectangulare în sala „Ferestre”. Odată cu pătrunderea în satul tradițional a fotografiei – obiect cu o forță simbolică și mărturisitoare mult mai mare decât în zilele noastre – ea este așezată în cameră la loc de cinste, într-un gest de pomenire a tuturor celor ai casei, care, lăsându-se captați în imagine, s-au nemurit...

11 83

11 – Deși are peste 100 de ani, fiind găsită de Alexandru Tzigara-Samurcaș în satul Ceauru din Gorj într-una dintre campaniile de achiziții de la începutul secolului XX, casa meșterului Antonie Mogoș este expusă în așa fel încât să păstreze urme de viață, de folosire.

12 83

12 – La începutul anilor ’90, Horia Bernea a găsit într-un sat această fereastră. Făcea parte dintr-o veche casă bătrânească pe care proprietarul abia o demolase. A încercat să îi negocieze prețul pentru a o aduce la Muzeul Țăranului Român. Bărbatul a consimțit să i-o cedeze fără bani, însă femeia s-a împotrivit: „Cum s-o dau?! Toată viața am privit lumea de aici!”

13 83

13 – Pe vremea când roțile carului nu erau de cauciuc: atelier de rotar în aripa „Munca”.

14 83

14 – Mobilierul expozițional din sala „Triumf” poartă marca de autor a pictorului Horia Bernea, înscriindu-se într-un stil care intuia avangarda muzeală europeană de la începutul anilor ’90. Minimalist, înadins imperfect, cu o aparență de nefinisaj, el realizează un contrast cu obiectul vechi țărănesc, pe care îl expune artistic, neglijând rigoarea tipologiilor.

15 83

15 – Joc de linii: moara de vânt din Gorghești și dârsta din Valea Oituzului, în sala „Munca: Apa, Vântul, Focul”. Încă departe de soluțiile tehnice moderne, țăranul vechi se folosea de natură, întorcându-i forța stihinică în favoarea muncii sale: curățarea lânii și măcinarea grânelor pentru aluaturi.

16 83

16 – În sala „Triumf”, Horia Bernea dorea să facă din fiecare masă „un coș cu minuni, o masă de pomeni, o arcă a ofrandelor”.

17 83

17 – Atelierul de olar din aripa „Munca” păstrează fidel aspectul unuia adevărat, mai puțin suflul vital dat de facere, de prezența meșterului și de lucrul continuu al mâinilor lui modelând, pe roată, materia cleioasă. În muzeu, ceea ce se pierde este amprenta umană.

18 83

18 – În elaborarea formelor unduioase din fire textile, liniile ițelor și urzelii, întretăiate perpendicular, sunt sfidate de mâinile țărăncii.

19 83

19 – O reprezentare naivă de sfârșit de secol XVII a Sfântului Petru, pe iconostasul din sala „Icoane 2”.

20 83

20 – Cană din Marginea, centru ceramic recunoscut pentru tehnica de ardere prin care lutul devenea negru. În expunere, particularitatea cromatică este pusă în valoare prin contrastul cu nuanțele ezitante de ocru-cărămiziu stins.

21 83

21 – „Heruvimii cu ochi mulți și Serafimii cei cu câte șase aripi”... Substanța volatilă a îngerului, prinsă în lemn de gestul sculptorului țăran și expusă în sala „Fast”, care închipuie bogăția și, totodată, simplitatea dintr-o biserică protocreștină. În ierarhiile îngerești (sunt trei trepte, cu câte trei coruri de îngeri), serafimii – cu șase aripi – stau pe treapta cea mai înaltă.

22 83

22 – În Oltenia exista obiceiul ca la anumite soroace de la moartea cuiva, să se bată cruci din lemn într-un pom viu, în semn de pomenire. Linia ascensională pe care o descrie copacul primește forța de simbolizare a aspirației către înalt, către Dumnezeu, astfel încât pomul cu cruci pentru morți devine un pom al vieții, al nemuririi. În Oltenia exista obiceiul ca la anumite soroace de la moartea cuiva, să se bată cruci din lemn într-un pom viu, în semn de pomenire. Copacul primește forța de simbolizare a aspirației către înalt, către Dumnezeu, astfel încât pomul cu cruci pentru morți devine un pom al vieții, al nemuririi.

23 83

23 – Formă folosită în vechime de ciobani, la stână, pentru decorarea brânzeturilor.

24 83

24 – Sfinții Împărați Constantin și Elena, închipuiți de pensula pictorului-țăran.

25 83

25 – Vas. În expunere, duritatea și strălucirea rece-opacă a metalului contrastează cu fibra caldă, organică, a lemnului din care au fost făcute carafa, lopata și covata.

26 83

26 – Costum femeiesc din Bucovina: „Talia este marcată de betele înfășurate strâns de mai multe ori în jurul trupului. De la talie în jos, trupul e înfășurat pe deasupra cu o fotă ale cărei margini laterale se suprapun peste pântec. Fota, pe fond de culoare închisă, se poartă cu colțul de jos răsfrânt și ridicat (în Moldova) sau drept (în Muntenia și Oltenia). (Ioana Popescu, Foloasele privirii, București, Paideia, 2002)

27 83

27 – Detaliu de țesătură. Înflorituri din borangic, fir depănat de pe gogoșile viermilor de mătase.

28 83

28 – Vas de ceramică nesmălțuită din sala „Triumf”. Cândva, plimbându-se prin această sală și ajungând la peretele pe care este arborată rețeaua de farfurii din ceramică, un vizitator a remarcat, cu uimire: „Ia te uită ce aveau țăranii sub supă...!”

29 83

29 – Măreția lăcașului de cult, prinsă în forma și materia obiectului umil. Liniile simple, caracteristice execuției țăranului-artist, își găsesc ecou în pensula voit ezitantă cu care Horia Bernea a pictat pereții din sala „Puterea crucii”.

30 83

30 – Paftale opulente, bogat filigranate cu simboluri solare și florale, împodobeau odinioară femeile din partea de sud a țării.

31 83

31 – „Peste cămașă era înfășurat un brâu lat, peste care se prindea fusta și peste care se legau betele. Cămașa se prelungește, înnădită sau din două bucăți, lungă până la glezne, decorată la poale cu broderii care, departe de a fi un simplu ornament, sunt semne simbolice.” (Ioana Popescu, Foloasele privirii, București, Paideia, 2002)

32 83

32 – Poale de iconostas din sala „Ferestre”. Muzeul Țăranului Român este unul dintre puținele muzee, dacă nu chiar singurul, care nu caută să ascundă în expunere prefacerile pe care timpul le aduce obiectelor.

33 83

33 – Cine e fermecat de frumusețea detaliului, să își închipuie o clipă cum trebuie să fi fost la purtat întregul: o fotă din material bogat, cu fir greu și numeroase inserții metalice...

34 83

34 – O dârstă ca cea de pe Valea Oituzului folosea forța apelor curgătoare pentru a curăța țesăturile mari și grele din lână; tulpini de trandafiri, cu spini, ajutau la curățarea firelor textile de scame și alte impurități.

35 83

35 - În lumea ţăranului, haina este coaja culturală a trupului: îmbrăcându-l, îl apără, îl îmblânzeşte şi îl înfrumuseţează.

36 83

36 – Instalații precum dârsta de pe Valea Oituzului sau moara de mălai și făină din Gorghești erau direct proporționale cu forța apei și a vântului.

37 83

37 – Ce-a fost afară e pe dinăuntru, ce e afară a fost pe dinăuntru...

38 83

38 – Joc de linii și curbe: privire în vintrele unei „mașini de spălat” de acum un secol și jumătate.

39 83

39 – Sala „Frumusețea crucii”: motivul crucii ritmează universul obiectelor țărănești.

40 83

40 – Principiul masculin și cel feminin într-o reprezentare țărănească pe cât de simplă, pe atât de subtilă: legătura dintre femeie și bărbat dă rod, aidoma florilor.

41 83

41 – Se spune, dar mai ales se scrie că în lumea țărănească nu exista niciun lucru frumos care să nu fie și util, că țăranii nu împodobeau niciodată doar de dragul de-a împodobi. Ce-ar fi să privim lucrurile altfel: dacă, de fapt, nu exista niciun lucru util neînfrumusețat?

42 83

42 – Zăbava privirii în porii unei țesături...

43 83

43 – Farfurie smălțuită de Kuty, fost centru ceramic recunoscut pentru pictura cu dâre libere de ocru, brun și verde în nuanțe translucide.

44 83

44 – „Construit pe un volum cilindric, veșmântul urmează îndeaproape conturul trupului. Încrețiturile și lărgimea cămășii dau un volum echilibrat pieptului și umerilor.” (Ioana Popescu, Foloasele privirii, București, Paideia, 2002)

45 83

45 – O reprezentare mai puțin întâlnită a lui Iisus...

46 83

46 – Logica viului și obiecte care cântă: costum femeiesc din Mehedinți în spațiul activ creat de pictorul Horia Bernea.

47 83

47 – Unduirea ițelor pe urzeală: detaliu de covor.

48 83

48 – „Există o poetică a arhitecturii. Pentru ce n-ar exista și o poetică a muzeografiei?” (Horia Bernea)

49 83

49 – Sala „Triumf” – un loc despre cădere, punere și așezare. (Irina Nicolau)

50 83

50 – Moară pentru mălai și făină din Gorghești: „Obiectul tradițional este un obiect puternic prin adecvarea perfectă a aspectului la scop.” (Horia Bernea)

51 83

51 – Grosime, subțirime, arcuire, suplețe și unduire a liniilor. Horia Bernea spunea despre obiectul țărănesc că este cald, deschis, viu, acoperitor.

52 83

52 – Lucrată în filigran de lemn, furca de tors era cândva un semn foarte puternic în culturile țărănești: oferită fetelor de măritat de către feciori în timpul șezătorilor, ea dezvăluia o simțire, dădea glas tăcut unei întrebări, întruchipa o promisiune...

53 83

53 – „Capul este acoperit cu țesături ușoare, tulpane, basmale sau marame de borangic, care acoperă părul împletit, nelăsând niciun accent să schimbe proporțiile craniului.” (Ioana Popescu, Foloasele privirii, București, Paideia, 2002)

54 83

54 – Obiectul din imagine a fost, cândva, așezat pe spinarea unui cal.

55 83

55 – Aspirația spre înalt închipuită de pomul cu cruci de pomenire din județul Gorj își găsește proiecția mundană în covorul împodobit cu motivul arborelui. Axa lumii pe verticală și pe orizontală, întâlnirea dintre transcendent și pământesc.

56 83

56 – Cum vedea țăranul Împărăția: Hristos pe tron, Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul – Deisis naiv.

57 83

57 – De la tehnică la însemnătate: meșteșug, geometrie și simbol – detaliu de covor țărănesc.

58 83

58 – Locul în care fata așeza cu grijă zestrea care creștea de la an la an prin lucrul mâinilor ei era încrustat puternic cu semne apărătoare: pe ladă, simbolul creștin al crucii se întâlnește cu simboluri solare de origine precreștină, ilustrând o veche sinteză a spiritualității țărănești.

59 83

59 – Înflorituri din fir, pe verticală: detaliu de țesătură.

60 83

60 – Perspectivă pe o latură a casei lui Antonie Mogoș din Ceauru, jud. Gorj – sala „Casă-n casă”.

61 83

61 – Articulare între obiect, umbră, schiță, peretele-suport și text – unul dintre mijloacele Muzeului Țăranului Român de a crea un spațiu activ.

62 83

62 – Feluri de a fi ale cercului.

63 83

63 – Stâlpi de prispă lângă casa lui Antonie Mogoș din Ceauru: sublinierea relației dintre „ingrediente” și produs finit, dintre fragment și întreg – o modalitate de expunere în Muzeul Țăranului Român.

64 83

64 – O privire în carusel: jucărie de lut în sala „Tipologii”.

65 83

65 – Horia Bernea mărturisea cândva că atunci când aude cuvântul „țăran”, primul lucru care îi vine în minte este pânza albă și încinsă.

66 83

66 – Răstignirea și umbra crucii: pristovol.

67 83

67 – Costum femeiesc din Hațeg în sala „Haina”.

68 83

68 – Jocul rectangular dintre ițe și urzeală, dintre negru și culoare: detaliu de covor.

69 83

69 – „Crucea-i peste tot” în lumea țărănească, chiar și pe fundul farfuriei! Ceramică din sala „Puterea crucii”.

70 83

70 – Echilibrul dintre forme, linii și culori: eleganță și simplitate deopotrivă.

71 83

71 – Uneori, umbra obiectului poate deveni mai spectaculoasă decât obiectul însuși.

72 83

72 – „Ce găseai în cabinetele de studiu imaginate de etnologi și semănate prin săli mi-a plăcut fără rezerve. Era altceva: scris de mână, litere mișcate, materii fruste care-ți îmboldeau simțul tactil, culori stinse și pânze vii, fotografii în contexte neașteptate. Informația nu însemna text pe hârtie, era materie grea care vibrează. Nu ți se livrau explicații, ci fapte, cugetări, simțiri sau povești.” (Carmen Mihalache-Huluță, Dosar sentimental, București, Editura Ars Docendi, 2000)

73 83

73 – Acest căluț de plastic este – sau, mai bine zis, era să fie – un gunoi. Într-o zi, în drum spre muzeu, Irina Nicolau l-a zărit într-o habă. Gândindu-se că destinul de tomberon nu i se potrivea defel, l-a luat în grijă, l-a curățat și l-a preschimbat în exponat în sala „Timp” – suport pentru obiceiurile zilelor de Sântoaderi, figuri cabaline din mitologia românească.

74 83

74 – „Peste poale se prind catrințele – două șorțuri dreptunghiulare de lână pentru față și spate – care lasă poalele crețe libere pe șolduri.” (Ioana Popescu, Foloasele privirii, București, Paideia, 2002)

75 83

75 – Joc de linii frânte și curbe: blidar cu farfurii în sala „Ferestre”.

76 83

76 – „În picioare se purtau opinci încălțate peste obiele, ceea ce dădea gambei piciorului și gleznei un aspect monumental, de statuie.” (Ioana Popescu, Foloasele privirii, București, Paideia, 2002)

77 83

77 – De la punct, trecând prin linie, până la formele elaborate: petic de țesătură.

78 83

78 – „Imaginile-portret reprezintă fizionomii locale, românești și europene deopotrivă. Este vorba, de fapt, despre manechine-eseu, concepute de Horia Bernea pentru a conferi carnalitate costumelor țărănești expuse în muzeu. În timpul creației lor, inspirată de fotografii documentare ale tipurilor regionale de la începutul secolului al XX-lea, a ieșit la iveală faptul că figurile considerate reprezentative pentru anumite zone de pe teritoriul românesc puteau la fel de bine să provină din oricare alt colț al arealului mediteraneean.” (Ioana Popescu, Un siècle de singularité, un an d’hospitalité, MARTOR 11/2006 – traducere din limba franceză de Anca-Maria Pănoiu)

79 83

79 – Pictura ceramicii tradiționale putea să îmbine tehnica jirăvitului pe roată – folosind cornul de vacă și pana de gâscă – cu simpla stropire a materiei cu pigmenții de culoare.

80 83

80 – Din poveștile culturilor pastorale aflăm că lupii erau figuri temute pentru relele pe care le puteau pricinui turmelor, dar că ascultau fără să crâcnească de Sfântul Andrei, care în timpul tare al sărbătorii (30 noiembrie) le spunea precis ce și cât au voie să mănânce în anul care vine. Desen de Mihaela Șchiopu, în sala „Timp”.

81 83

81 – Fragmentul are putere mărturisitoare, pentru că amintește de întregul din care a făcut parte.

82 83

82 – Scris de mână al Irinei Nicolau, în sala „Ferestre”, unde mânăstirea țărănească este în-chipuită ca o fereastră spre cer.

83 83

83 – Păpuși din pănuși: cufăr cu jucării așteaptă copii.